Am îngenuncheat și am tras cutia spre mine, simțind cum între noi se depune aerul vechi al camerei. Praful s-a ridicat într-o boare subțire, ca o perdea între ceea ce știam și ceea ce urma să văd. Am așezat palmele pe capac, atent, cu acea grijă pe care o acorzi obiectelor ce par să poarte povești. În clipa în care am ridicat capacul, mi s-a părut că încăperea se oprește din respirație. Privirea mi-a înghețat pe ceea ce se afla înăuntru, ca și cum mintea mea ar fi vrut să întârzie secunda în care realitatea se dezvăluie pe de-a-ntregul.
În interior erau zeci de plicuri, toate așezate cu grijă, rând lângă rând, de parcă cineva aranjase acolo o ordine pe care nu o puteai tulbura fără să simți că faci o nedreptate. Nu era nimic la întâmplare. Nicio hârtie răzleață, nicio margine îndoită. Fiecare plic își avea locul lui, o disciplină mută care spunea destul despre cel ce le pusese acolo. Mi-am lăsat privirea să alunece peste muchiile albe, peste uniformitatea lor aproape solemnă, și am simțit cum ceva se strânge în mijlocul pieptului.
Apoi am văzut. Fiecare plic avea numele meu scris de mână. Pe fiecare dintre ele. Literele, așternute atent, repetate iar și iar, păreau un ecou prelung al unei adrese rostite în tăcere. M-am oprit la primul, apoi la al doilea, la al treilea – toate purtau aceeași chemare către mine. Mi-am recunoscut numele dintr-o singură privire, ca și cum ar fi fost strigat, discret, de pe fiecare bucată de hârtie. Era imposibil să-mi fi greșit ochii. Scrisul era același, intenția aceeași, ordinea aceeași. Peste tot – eu.
O resto si pe aver rig
