Într-un colț al camerei, sub pat, era o cutie veche din lemn, la adăpost de priviri. Nu era încuiată; doar împinsă mai în spate, ca și cum fusese lăsată acolo în grabă sau, poate, uitată cu un rost numai de el știut. Părea un obiect care nu voia să fie găsit ușor, dar nici ascuns cu totul. În jurul ei, nimic spectaculos – doar praful obișnuit al locurilor pe care le eviți instinctiv. Și totuși, m-am oprit. Era ceva în felul în care stătea – modestă și totuși grea de sens – care m-a făcut să nu trec mai departe.
Nu am apucat să întreb nimic. — Deschide-o… mi-a spus fiul lui, cu vocea tremurată. Atât. Doar un îndemn abia rostit, dar suficient încât să înțeleg că în lada aceea se adunase mai mult decât lemn și praf. M-am uitat spre el preț de o clipă, căutând în privirea lui un răspuns pe care nu-l puteam primi încă. Apoi, m-am aplecat.
O resto si pe aver rig
