În aceeași zi poate să simtă două lucruri opuse: că merită liniște și că a pierdut ceva important. Uneori, îi e dor de un umăr pe care să-și sprijine capul. Alteori, i-ar ajunge o îmbrățișare și o propoziție simplă: „Totul va fi bine.” Doar că acasă nu răspunde nimeni. Doar tăcerea — și tăcerea, spune ea, are greutate.
Cel mai straniu e pasul următor: te obișnuiești. La început doare. Apoi devine rutină. Nimeni nu critică, nimeni nu cere, nimeni nu întârzie. Pare confort. Dar, încet, dispar schimburile vii, zâmbetele spontane, impulsul de a povesti. Și atunci apare o realizare care nu sună spectaculos, dar lovește: confortul nu rimează mereu cu fericirea.
O resto si pe aver rig
