Tăcerea coborî peste coridor. În depărtare se mai auzeau pași grăbiți, telefoane care vibrau, uși care se trânteau. Dar în colțul acela, parcă timpul se opri pentru o clipă.
— Vă aștept în birou la ora zece, — spuse Artem hotărât. — Aș vrea să discutăm.
Margareta ridică o sprânceană, surprinsă, dar nu replică. Își adună lucrurile și, la ora stabilită, păși în biroul somptuos, unde totul strălucea de ordine și autoritate. Ea părea din cu totul altă lume, cu haina ei modestă și pașii sfioși.
Artem se ridică în picioare. — Luați loc.
Se așeză, privind în jur fără teamă. El inspiră adânc. — Am citit despre dumneavoastră. Știu cine sunteți.
Un licăr trecu prin ochii ei obosiți. — A trecut multă vreme de când cineva a spus asta cu respect, — șopti.
— De ce… ați renunțat? — întrebă Artem, străbătut de curiozitate.
Margareta își coborî privirea în palmele împreunate. — Nu am renunțat, domnule. Am ales. Nepoata mea e tot ce am. Medicina, terapiile, nopțile în care o țin în brațe când plânge… toate costă. Când viața îți cere să alegi între cărți și un copil care suferă, nu mai e alegere. E datoria ta.
Artem tăcu, simțind cum fiecare cuvânt al ei îl lovea mai puternic decât orice replică din negocierile lui dure.
O resto si pe aver rig
