„Îl părăsesc dacă nu mă duc?”
„Crede că nu-mi mai pasă?”
De aici se naște o luptă tăcută: între dorința de a face „ce trebuie” și nevoia de a-ți proteja sufletul. Unii se întorc iar și iar, convinși că prezența lor acolo e dovada supremă. Alții aprind o lumânare acasă, vorbesc în șoaptă, se roagă, privesc o fotografie, își lasă lacrimile să curgă în siguranță — și simt că asta spune tot, fără să fie nevoie de pași printre morminte.
Ideea care revine obsesiv, indiferent de ritual, este că dragostea nu se măsoară în kilometri, coroane sau vizite bifate, ci în intensitatea gândului, în sinceritatea amintirii, în felul în care îți tremură vocea când rostești numele.
Trupul rămâne, iar sufletul își continuă drumul — nu e închis într-un sicriu și nici prins de o piatră funerară; cimitirul ajunge să fie, mai ales, un loc pentru cei vii, ca să plângă, să spună ce n-au apucat, să se vindece, în timp ce legătura se ține în viață prin memorie, tandrețe și iubire, oriunde te-ai afla.
O resto si pe aver rig
