Pe podea erau bucăți de material. Dantelă. Mătase. Tul. Toate transformate în zdrențe. Am simțit că nu mai pot respira. — De ce? Tatăl meu a ridicat din umeri. — Ai nevoie de o lecție. Apoi a privit spre rochiile distruse. Și a zâmbit. — Fără rochie, fără nuntă. Au plecat. Lăsându-mă singură. Pentru câteva minute am plâns. Apoi m-am ridicat. Și am făcut ceea ce făcusem toată viața. M-am adaptat. În spatele dulapului era o husă pe care nimeni nu o observase. Am desfăcut fermoarul. Înăuntru era uniforma mea militară de ceremonie. Perfect călcată. Cu toate decorațiile. Cu toate medaliile. Cu toate realizările pe care nimeni din familia mea nu le apreciase vreodată. Am privit-o și am zâmbit. Dacă voiau să-mi ia rochia, aveam să merg exact așa. În dimineața nunții, biserica era plină. Invitații șușoteau. Ceremonia întârzia. Pe primul rând stăteau tatăl meu, mama și Tiberiu. Relaxanți. Siguri că au câștigat.
O resto si pe aver rig
