Andrei s-a așezat încet, cu acea grijă pe care o ai când încerci să pui o poveste pe masă fără s-o spargi de tot. Nu mai era copilul de atunci, dar în privirea lui am zărit o teamă veche, recunoscută imediat, ca un ecou pe care îl porți în tine chiar și când crezi că a tăcut. Aceeași umbră pe care o crezusem demult stinsă se aprinsese iar, subțire și rece. Faptul că stătea în fața mea, om mare, cu umerii drepți, nu schimba nimic din acel adevăr care începea să se contureze între noi, nelăsând loc pentru iluzii.
— N-am vrut să-ți spun… dar cred că trebuie să știi. În ziua aia… eu nu m-am pierdut.
Atunci am simțit cum inima își schimbă ritmul, ca și cum ar fi încercat să țină pasul cu o realitate care o depășea. Cuvintele lui au ridicat, una câte una, piesele vechii povești, iar tot ce crezusem că e așezat s-a clătinat. Îmi dădeam seama, cu o neputință aproape dureroasă, că am hrănit ani de zile un final fericit în care îmi era comod să cred. Și în timp ce tăcerea dintre noi se adâncea, imaginea acelei femei, pe care o venerasem în gând ca pe un ajutor trimis de nicăieri, se răsucea în reflexia ei adevărată.
Amintirea cu mallul aglomerat, luminile puternice și goana oamenilor s-a întors la mine, dar de data asta fără luciul care o făcuse suportabilă. Mi-a trecut prin minte cum repetasem povestea cunoscuților, cum o așezasem cu grijă în sertarul lucrurilor bune care ni s-au întâmplat. M-am întrebat de câte ori nu mi-am închis singură ochii, convinsă că astfel voi păstra intactă o bucată din trecut. Și cât de ușor e, uneori, să confunzi o mână întinsă cu una care trage, doar pentru că așa vrei să fie.
O resto si pe aver rig
