Au fost atâtea serbări școlare unde am aplaudat prea tare, în primul rând sau după un stâlp, fiindcă trebuia să o facă cineva. Palmele îmi ardeau, dar inima mi-era plină. Întotdeauna am știut să bat din palme pentru ei, chiar și când nu era la modă, chiar și când restul lumii avea altceva de făcut.
Și-apoi, liniștea a crescut încet, an cu an. Mesajele s-au rărit, vizitele s-au subțiat, iar eu am învățat să-mi așez zilele cu grijă, ca pe niște farfurii pe care nu vrei să le spargi. Am rămas cu obiceiuri mici: cafeaua la 6:15, ecranul verificat pe la și un sfert, aceeași cană, aceeași speranță mică, dar încăpățânată.
Ziua în care am câștigat la loterie nu a schimbat nimic în bucătăria mea. Cafeaua a curs la fel, iar cana a încăput la fel de bine în mâna mea. Ce s-a schimbat a fost bătăile în ușă, de parcă toți ar fi găsit brusc aceeași adresă, același drum înapoi. Zâmbete curioase, întrebări ambalate frumos, planuri rostite între două îmbrățișări.
Pentru o seară, i-am lăsat să creadă că înțeleg motivul pentru care i-am invitat. Că știu de ce am așezat farfuriile bune pe masă și de ce am dat drumul la luminile din sufragerie. I-am lăsat să se simtă siguri pe presupunerile lor. Dar se înșelau. Și știam asta din prima clipă.
O resto si pe aver rig
