„De ce nu ai cerut ajutor?”, a întrebat el încet. „Aveai prieteni. Părinți. Eu…”
„Mi-a fost rușine, Victor”, l-a întrerupt ea. „Mi-a fost rușine să recunosc că nu eram cine visam că sunt. E o rușine ca cineva să mă vadă așa.”
O tăcere grea s-a lăsat între ei. Victor s-a ridicat, i-a turnat o altă ceașcă de ceai și a spus simplu:
„Vei rămâne aici. Cât timp ai nevoie. Nu te voi mai lăsa pe străzi.”
Lia s-a uitat la el și, pentru prima dată, o licărire de încredere i-a apărut în ochi. Nu speranță – încă nu – ci ceva din aceeași familie.
Zilele au trecut încet, una câte una, ca niște fire de lână țesute de viața însăși. Victor i-a lăsat hainele curate, i-a pregătit micul dejun, i-a arătat că nu trebuie să fugă de nimeni. Lia, inițial îngrozită de fiecare pas, a început să respire altfel. Să doarmă. Să mănânce. Să fie om.
Într-o după-amiază, a găsit-o în bucătărie cu un caiet. Desena tipare pentru șorțuri, cu buzunare largi și margini brodate. Genul pe care îl purta când lucra într-o cofetărie din Sibiu, cu ani în urmă.
O resto si pe aver rig
