Apoi a rugat-o să îi arate casa familiei.
Au mers împreună câțiva kilometri.
Casa era mică.
Veche.
Dar extrem de curată.
Mama Anei a izbucnit în plâns când l-a văzut.
Nu uitase niciodată medicul care îi salvase copilul.
Au stat ore întregi de vorbă.
Iar când a plecat, Eugen luase deja o decizie.
În următoarele luni a început să se intereseze discret.
A discutat cu profesori.
Cu universități.
Cu fundații care ofereau burse.
A mobilizat oameni care credeau în educație.
Șase luni mai târziu, Ana primea vestea care îi schimba viața.
Obținuse o bursă completă pentru studii medicale.
Când a citit scrisoarea de admitere, a plâns în brațele mamei sale.
Anii au trecut.
Ana a muncit enorm.
A învățat zi și noapte.
Nu a irosit niciuna dintre șansele primite.
Iar Eugen i-a fost mentor.
Nu pentru că îi era dator.
Ci pentru că vedea în ea aceeași determinare pe care o avusese și el când era tânăr.
După mulți ani, într-o dimineață, cei doi au intrat împreună într-o sală de operație.
De această dată nu ca medic și pacient.
Ci ca doi chirurgi.
La finalul intervenției, Eugen a privit-o zâmbind.
— Îți amintești ziua în care vindeai lapte pe marginea drumului?
O resto si pe aver rig
