„Ai împins-o?”
Bogdan a deschis gura să răspundă, dar n-a mai apucat. O doamnă în vârstă, din mulțime, a făcut un pas înainte.
„Da, a împins-o. Eu am văzut. Și mai și râdea.”
Un freamăt a străbătut mulțimea. Unii și-au coborât telefoanele, rușinați. Alții s-au privit între ei, înțelegând că valul se întoarce.
Eugen i-a făcut semn managerului. Bărbatul a venit în grabă, palid.
„Cât câștigă tânăra în seara asta?”
Managerul a înghițit în sec. „Cam… 200 de lei, domnule.”
Eugen s-a întors din nou către Lilia, încă udă și tremurândă.
„De azi, nu mai lucrezi aici.”
Inima i s-a strâns. Asta a fost tot? Atât a însemnat clipa aceea în care crezuse că, poate, cineva chiar i-a întins mâna?
Dar Eugen a continuat, iar vocea lui a spintecat aerul ca o lamă.
„De azi, lucrezi pentru mine. Salariu: 5.000 de lei pe lună. Iar costurile pentru tratamentul mamei tale… le acopăr eu.”
Un murmur de uimire s-a revărsat peste terasă. Unii au început să aplaude, alții au ridicat din nou telefoanele, de data asta din cu totul alte motive.
Lilia a rămas nemișcată. Îi tremurau genunchii.
„Domnule… eu… nu știu ce să spun…”
„Spune doar adevărul,” i-a răspuns el, calm. „Ai fost umilită pe nedrept. Iar eu nu tolerez nedreptatea. Nu aici. Nu nicăieri.”
Bogdan a încercat să se justifice. „Nu puteți să o credeți pe ea în locul meu! Eu sunt—”
„Ești nimeni,” l-a tăiat Eugen. „Ești un copil răsfățat care crede că banii înseamnă putere. Dar banii nu te fac om.”
Cuvintele au căzut grele, ca niște bolovani. Bogdan a rămas fără răspuns.
O resto si pe aver rig
