– Eu n-am luat bani cu împrumut. Eu am fost mamă. Am crescut copilul nostru. Am stat nopți nedormite, am mers la doctor, am avut grijă de casă. Asta nu e datorie. Asta e familie.
În sală s-a lăsat liniștea.
Judecătorul a mai pus câteva întrebări, apoi a închis dosarul.
Decizia a venit după câteva zile.
Cererea lui Radu a fost respinsă.
În schimb, el a fost obligat să plătească pensie alimentară pentru Mihăiță.
Când a citit hotărârea, Cătălina n-a zâmbit. Nu a sărit în sus de bucurie.
A simțit doar… liniște.
O liniște profundă, curată.
Seara, în garsonieră, Mihăiță desena la măsuța lui mică.
– Mami, uite! Noi doi!
Cătălina s-a apropiat și s-a aplecat lângă el.
Pe foaie, două figurine își țineau mâinile. Deasupra, un soare mare.
– E frumos, puiule.
– Suntem fericiți, nu?
A închis ochii o clipă.
– Da. Suntem.
Și pentru prima dată după mult timp, chiar a simțit că e adevărat.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
