– Nu plâng, puiule… doar mă odihnesc puțin.
Știa însă că nu era doar oboseală. Era pragul unei alte vieți.
Primele zile au fost grele. Foarte grele.
Dimineața se trezea înaintea lui Mihăiță, punea ibricul pe foc și rămânea câteva minute pe marginea patului, privindu-și pereții goi. Fără mobilă, fără perdele, fără acel „acasă” pe care îl cunoscuse.
Dar era liniște.
Iar liniștea aceea, deși apăsătoare la început, nu mai purta în ea reproșuri.
Nu mai aduna calcule.
Nu mai umfla datorii inventate.
La serviciu, colegii au observat că s-a schimbat. Mai tăcută, dar și mai sigură pe ea. Nu mai înghițea orice, nu mai tăcea din reflex.
După o săptămână, a primit un mesaj de la Radu:
„Te dau în judecată. Să nu zici că nu ți-am spus.”
Cătălina l-a citit de două ori. Apoi a lăsat telefonul pe masă.
Nu i-a mai fost frică.
O resto si pe aver rig
