După ce a trecut acel moment, râsetele s-au oprit. Băiatul şi Nora au dansat — nu o reprezentaţie, ci un act sincer care a umplut sala de emoţie. Tăcerea aceea nu a fost goală; a fost plină de recunoaştere, de o ruşine scurtă pentru cei care au rănit prin ridicol şi de o bucurie sinceră pentru cele două persoane care, pentru un minut, au ales să îşi împartă un dans.
După eveniment, mulţi elevi au venit la noi să spună că au înţeles mai bine şi că vor să fie mai atenţi în felul în care tratează oamenii diferiţi. Unii au mărturisit că au plâns când au realizat că reacţiile lor iniţiale fuseseră răutăcioase. Nora a plecat acasă obosită, dar fericită — rochia ei bleumarin păstra brimile unei nopţi în care visul copilăriei, deşi schimbat, nu dispăruse.
O resto si pe aver rig
