Casa nu era doar adresa noastră, era povestea noastră. Ilie a turnat fundația cu ajutorul a doi vecini buni, oameni simpli care au bătut împreună cuie cu el și au ridicat schele în zorii zilei. Eu am cărat găleți cu apă până mi-au tremurat brațele și am gătit pentru toți, ca să aibă putere să termine. În fiecare perete am lăsat un gând, un vis, o rugăciune. Cuiele au bătut ritmul unei vieți tihnite, iar varul proaspăt a mirosit a început.
Știam pe de rost sunetul podelelor, freamătul dimineților, tocurile ferestrelor care scârțâiau ușor când se schimba anotimpul. Fiecare obiect avea locul lui, fiecare raft purta amintiri: fotografii îngălbenite, cănile ciobite de atâta folosință, fețele de masă cusute cu migală. Acolo ne puneam capul seara, acolo ne ascundeam lacrimile când viața ne încerca. Acolo râdeam când nimic nu părea de râs.
După înmormântare, însă, s-a petrecut ceva în Alina. Nu a fost o furtună peste noapte, nu a venit năprasnic. A fost ca un frig care te înconjoară încet, fără să-ți dai seama când ți-a cuprins oasele. În privirea ei se aprindea și se stingea o lumină pe care nu o mai recunoșteam.
La început au fost gesturi mărunte, aproape invizibile pentru cineva din afară. Un oftat grăbit când o rugam să mă ajute cu televizorul care, parcă înadins, își pierdea semnalul. O privire tăioasă când îi spuneam, în șoaptă, că mi-e dor de tatăl ei. Cuvintele și-au pierdut căldura, iar tăcerile au devenit grele. Apoi au început replicile, desprinse de noi ca niște așchii reci.
O resto si pe aver rig
