Și serile în care o auzea spunând, cu aceeași încăpățânare blândă:
— Mamă, într-o zi o să fie mai bine.
Și fusese.
Nu pentru că viața se înmuiase brusc.
Ci pentru că fata ei nu uitase niciodată de unde a pornit și ce o cheamă înapoi, de fiecare dată, acasă.
Înainte să plece din nou spre oraș, Andreea s-a întors spre mama ei și, cu glasul tremurat de emoție, i-a spus:
— Dacă n-ai fi fost tu, eu n-aș fi ajuns aici niciodată.
Maria a zâmbit, i-a aranjat cu grijă gulerul hainei, exact ca pe vremuri, când era copil și ieșea pe ușă către primele ore ale dimineții.
— Ba ai fi ajuns. Eu doar te-am ținut de mână până ai învățat să zbori singură.
Atunci Andreea a izbucnit în lacrimi și a îmbrățișat-o din nou, strâns, cu recunoștință.
Iar Maria a închis ochii pentru o clipă, lăsând ca tot ce fusese greu să se așeze, în sfârșit, la locul lui.
Fiindcă, uneori, fericirea unei mame nu stă în bani, în case mari sau în lucruri strălucitoare.
Uneori, toată fericirea încape într-un singur moment.
În clipa aceea rară în care își privește copilul și, fără să rostească tare, își spune în gând:
„Am reușit.”
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
