Afară, Diane coborâse din mașină. Tot fără baston. Fără să șchiopăteze. S-a așezat lângă Andrés, mimând grija cu precizia cuiva care își planificase fiecare pas. I s-a auzit vocea din față, dulce și controlată:
— Mariela, scumpo, exagerezi. Emma doar devine anxioasă. Știi cât de dramatică poate fi.
Emma a scâncit.
Asistenta mi-a atins brațul. — Nu intra în jocul ei.
Dar Diane a continuat: — Știu că ești obosită. Știi că rolul de mamă a fost greu pentru tine. Andrés și cu mine vrem doar ce e mai bine pentru Emma.
„Andrés și cu mine.” Nu „tatăl Emmei și cu mine”. Ca și cum eu fusesem deja scoasă din viața propriului meu copil.
Polițiștii au ajuns după opt minute. Diane s-a transformat instant. Vocea i s-a frânt. Mâinile i s-au zguduit. S-a rezemat de Andrés de parcă genunchiul „bolnav” și-ar fi amintit brusc rolul. — Slavă Domnului că ați venit. Nora mea e instabilă de săptămâni. Mi-a luat nepoata fără să spună nimănui.
Andrés și-a trecut brațul pe după umerii mamei sale. M-a privit prin geamul clinicii cu dezgust.
— Mariela are nevoie de ajutor, le-a spus polițiștilor. — E paranoică de când a venit mama să stea la noi.
Am deschis gura, dar n-a ieșit niciun sunet. Povestea era deja scrisă: mama instabilă. Copilul anxios. Bunica înțeleaptă. Soțul „îngrijorat”. Și, pe loc, mi-am amintit fiecare șoaptă aruncată de Diane vecinilor, trei săptămâni la rând: „Mariela abia doarme”, „Mariela e copleșită”, „Mariela e atât de sensibilă”. Crezusem că mă înțeapă. De fapt, își făcea martori din bârfe.
O resto si pe aver rig
