În cele din urmă, o angajată de la arhivă a rămas câteva secunde în tăcere, apoi mi-a spus:
— Acesta este numărul dosarului de monitorizare neonatală.
Mi s-a strâns stomacul.
— Nu se poate, am spus. Copilul meu s-a născut mort.
La capătul firului s-a lăsat o liniște grea.
Apoi femeia a vorbit mai încet:
— Doamnă… după numărul acesta există înregistrări.
Am simțit cum inima începe să-mi bată atât de tare, încât abia mai auzeam telefonul.
— Ce fel de înregistrări?
— Nu pot discuta aceste informații la telefon. Trebuie să veniți personal.
În aceeași după-amiază eram din nou la spital.
Holurile mi s-au părut mai lungi decât prima dată. Aceleași lumini reci, aceleași uși albe, aceleași mirosuri sterile care îmi întorceau stomacul pe dos. Fiecare pas îmi aducea înapoi noaptea nașterii, cu frânturi de voci, de durere, de plâns și de cuvinte pe care nu voiam să le mai aud vreodată.
După aproape două ore de așteptare, o femeie din conducerea spitalului m-a invitat într-un birou.
Avea fața palidă.
Nu m-a privit imediat în ochi. A închis ușa încet, apoi s-a așezat în fața mea cu un dosar în mâini.
— Trebuie să vă cer scuze, a spus.
Am simțit că aerul din cameră se rupe în două.
— Pentru ce?
A împins dosarul spre mine.
— În noaptea nașterii dumneavoastră s-a produs o eroare gravă.
Nu înțelegeam. Sau poate o parte din mine înțelegea deja, dar refuza să accepte.
Am deschis dosarul cu mâinile tremurânde. Pe prima pagină era numele meu. Apoi numele fetiței mele. Apoi o fișă medicală completată la câteva ore după naștere.
La rubrica „stare nou-născut” scria clar:
„Transferat la terapie intensivă neonatală.”
Literele au început să se miște în fața ochilor mei.
— Ce înseamnă asta? am întrebat, deși vocea mea abia mai ieșea.
O resto si pe aver rig
