Am intrat încet, cu un nod în stomac și cu o ușoară rușine pentru suspiciunile mele. Pe podea erau foi pline de versuri scrise de mână, unele tăiate, altele rescrise, note muzicale nesigure și câteva desene copilărești cu flori. Nimic ascuns. Nimic nepotrivit. Doar doi adolescenți care încercau să creeze ceva frumos.
— Pregătim un moment pentru serbarea de la școală, mi-a spus băiatul, ridicându-se respectuos. Vrem să cântăm o melodie despre familie.
Am încuviințat din cap și m-am așezat pe scaun.
— Pot să ascult?
Au început timid. Vocea fiicei mele tremura ușor de emoție, iar el acompania atent, numărând ritmul în gând. Nu era perfect. Dar era sincer. Și, fără să-mi dau seama, lacrimile mi-au umplut ochii.
Când au terminat, s-a așternut o liniște caldă, plină.
— Cum ți se pare? m-a întrebat ea, cu privirea deschisă, vulnerabilă.
— E foarte frumos, i-am răspuns. Chiar foarte frumos.
Atunci m-a lovit un adevăr simplu, pe care îl înțelesesem prea târziu: copiii cresc. Iar uneori, frica noastră de părinți ne face să vedem pericol acolo unde există doar dorința lor de a fi luați în serios.
Am ieșit din cameră și le-am adus limonadă. Am vorbit despre școală, despre profesori, despre vacanța care urma. Nimic spectaculos. Dar totul real.
O resto si pe aver rig
