Și totuși, în graba de a felicita sau de a judeca, îi catalogăm pe oameni după ceea ce afișează. Le atribuim valoare proporțional cu obiectele, funcțiile sau titulaturile pe care le pot arăta. Uităm că există oameni care investesc în tăcere timp, energie și speranță în alții, fără nicio fotografie care să le imortalizeze faptele, fără nicio diplomă care să le consemneze devotamentul.
Acele realizări vizibile pot fi admirate, dar nu pot niciodată substitui înțelegerea lucrurilor care au stat la începutul lor. Ele nu încorporează întotdeauna povestea sprijinului primit sau a celui oferit, nu transmit neapărat iubirea sau datoria care a alimentat parcursul. Din această cauză, judecățile pripite devin periculoase: riscă să minimizeze sau să ignore contribuțiile nevăzute ale celor din jurul nostru.
O resto si pe aver rig
