M-am uitat la Radu.
— Tu nu voiai o soție. Voiai pe cineva care să tacă.
Nu a zis nimic.
Știa că am dreptate.
Am pus verigheta pe masa de lângă altar.
Și am coborât încet treptele.
Nimeni nu m-a oprit.
Doar Andreea.
S-a ridicat imediat și a venit lângă mine.
— Hai.
Atât.
Fără întrebări.
Fără discursuri.
Doar „hai”.
Și atunci s-a întâmplat ceva ce nu voi uita niciodată.
Mătușa Mariana s-a ridicat și ea.
Apoi unchiul meu.
Apoi încă două verișoare.
Au venit după mine.
În primul rând, mama a rămas singură.
Am ieșit din restaurant și aerul rece mi-a umplut pieptul.
Pentru prima dată după mulți ani, puteam să respir.
Am început să plâng.
Nu de tristețe.
De ușurare.
Andreea m-a strâns în brațe în parcarea restaurantului, în timp ce invitații plecau, unul câte unul.
În spate se auzeau țipetele mamei și vocea încordată a lui Radu.
Dar nu mai conta.
Două luni mai târziu, m-am mutat într-un apartament mic, în Brașov.
O resto si pe aver rig
