În încăpere s-a lăsat tăcerea deplină.
Mama s-a făcut albă la față.
— Ioana… lasă prostiile astea.
Dar eu am continuat.
Am scos foile tipărite cu mesajele ei.
Le-am citit cu voce clară:
„Acoperă bine semnul.”
„Sper că te-ai liniștit.”
„Așa pățești când nu asculți.”
O femeie din primul rând și-a dus mâna la gură.
Unchiul meu s-a ridicat încet de pe scaun.
Radu încerca deja să-mi smulgă foile.
— Termină odată! Te faci de râs!
Atunci l-am privit drept în ochi.
Pentru prima dată după ani, fără pic de teamă.
— Nu eu mă fac de râs.
Îmi tremura vocea, dar nu m-am oprit.
— Când am plâns la telefon și ți-am spus că mama m-a lovit… tu ai apărat-o pe ea.
El a râs scurt, nervos.
— Pentru că exagerezi mereu!
Atunci am scos ultima hârtie.
Scrisoarea psihologului.
Am citit doar partea esențială.
Despre anii de manipulare.
Despre control.
Despre abuzul emoțional.
Despre frica în care trăisem.
Mama s-a ridicat brusc.
— Ajunge!
O resto si pe aver rig
