Din primul minut, atmosfera s-a așezat firesc. Nu a fost acea rigiditate stângace a unei prime întâlniri, cu întrebări recitate și pauze incomode, ci mai degrabă senzația unei conversații reluate după o pauză scurtă. Cina a curs într-un ritm calm, plăcut, fără graba aceea de a impresiona sau de a umple fiecare tăcere cu ceva.
El nu părea să încerce să pară interesant. Și tocmai prin asta devenea interesant. Asculta cu atenție, fără să-mi întrerupă gândurile, fără să pândească momentul în care să preia conversația. Își găsea locul în dialog cu o siguranță blândă, fără să-l acapareze. Când râdea la poveștile mele, nu părea să o facă din politețe, ci pentru că se bucura sincer de ele. Iar sinceritatea aceea m-a dezarmat.
La un moment dat, m-am surprins spunând lucruri pe care nu le mai spusesem de mult. Nu confesiuni mari, nu secrete dramatice, ci acele fragmente mici despre mine pe care, de obicei, le țin ascunse între două propoziții. M-am auzit povestind și, în același timp, m-am simțit relaxându-mă treptat, ca și cum aș fi dezlegat noduri vechi, unul câte unul.
Timpul trecuse fără să-l simt. Minutele se strânseseră în ore, iar între noi se așezase o liniște caldă, confortabilă, care nu cerea explicații.
Când a venit nota, am întins mâna după portofel aproape din reflex. Era un gest învățat în ani, un fel de a spune, fără cuvinte: sunt în regulă, pot, nu depind de nimeni. Nu era o demonstrație, ci mai degrabă o obișnuință. Poate și un mod de a păstra acel echilibru de care mă agățasem de multe ori.
O resto si pe aver rig
