Eram la Paris, într-o călătorie de serviciu, și mă plimbam pe o străduță liniștită din apropierea Montmartre-ului când am văzut-o.
O femeie a trecut pe lângă mine, iar corpul meu a încremenit în mod inexplicabil.
Arăta exact ca mama mea.
Aceiași ochi. Același gest când își dădea părul după ureche.
Inima îmi bătea cu putere în timp ce o urmăream, prinsă între neîncredere și o speranță disperată pe care nu o puteam explica.
În cele din urmă, mi-am adunat curajul.
„Scuzați-mă”, am șoptit cu voce tremurată.
Ea s-a întors, iar când privirile noastre s-au întâlnit, timpul părea să se oprească.
Fără să mă gândesc, am spus: „Semănați leit cu mama mea.”
Pentru o clipă, doar m-a privit, de parcă ar fi căutat ceva familiar pe chipul meu.
Apoi, cu o voce la fel de tremurândă ca a mea, a spus: „Știu cine ești.”
O resto si pe aver rig
