Apoi am întrebat încet:
— Unde e acum?
Luca și-a coborât privirea.
— În Brașov.
Inima mi-a tresărit, de parcă cineva ar fi ciupit un fir invizibil.
— E bine?
— Da. Lucrează acolo de mulți ani. Cristina zice că nu și-a făcut altă familie.
Nu știam ce să simt. Furie. Ușurare. Regret. Toate odată, îngrămădite la aceeași masă.
— Știe de tine?
— Nu încă. Cristina a vrut întâi să vorbească cu mine.
În seara aceea aproape că n-am închis un ochi. Am stat la fereastră, răscolind cu privirea întunericul, și m-am întors prin toate camerele tinereții mele. Anii în care l-am urât. Serile în care m-am întrebat de ce nu a venit niciodată.
O resto si pe aver rig
