Când i-am înapoiat telefonul, nu mai aveam lacrimi. Mă golem pe dinăuntru, consumată până la capăt.
„Nu vreau nimic de la tine”, i-am spus. „Vreau doar să-mi iau viața înapoi.”
A încuviințat din cap, cu ochii umezi. În chipul ei am zărit, pentru o clipă, propria mea suferință. Am înțeles că, într-un fel straniu, eram amândouă prinse în aceeași capcană, victimele aceluiași om.
Am ieșit din cafenea cu pași grei, dar cu hotărârea limpede. Nu mai voiam explicații, nici scuze. Nu mai voiam să repar singură un lucru pe care doar eu îl ținusem cu dinții în viață.
Seara, când Alexandru a intrat pe ușă, m-a găsit printre teancuri de acte, cu două valize aliniate lângă prag. S-a oprit brusc, simțind aerul dens din casă. Nu a întrebat nimic. Probabil îi era teamă de ce ar putea auzi.
O resto si pe aver rig
