— „Aia e fata omului de serviciu… tatăl ei spală toaletele noastre.”
Nu plângeam niciodată în fața lor. Îmi țineam lacrimile între dinți și înghițeam nodul din gât până ajungeam acasă. Acolo, în liniștea cunoscută a bucătăriei noastre, lăsam totul să curgă. Mă aplecam peste masă, peste manuale, și simțeam cum durerea iese din mine la fel de repede cum intrase prin cuvintele lor.
Tata știa, chiar dacă eu nu spuneam nimic. Avea felul acela de a vedea dincolo de tăcerile mele. Îmi așeza farfuria pe masă, o împingea ușor spre mine, ca și cum mi-ar fi spus fără vorbe că sunt în siguranță. Și, de fiecare dată, mă întreba același lucru, cu un zâmbet cald, dar ferm, care mă ținea întreagă:
— „Știi ce cred eu despre oamenii care încearcă să se simtă importanți făcându-i pe alții să se simtă mici?”
O resto si pe aver rig
