Deasupra chiuvetei, lumina din bucătărie pâlpâia monoton în timp ce spălam ultimele farfurii de la micul dejun. Spatele mă durea de oboseala încă unei ture duble. Se împlineau exact opt ani de când devenisem tutorele fratelui meu mai mic, iar astfel de dimineți liniștite încă mi se păreau un miracol fragil, aproape imposibil. Alex era hrănit, îmbrăcat și peste câteva luni termina școala.
— O să întârzii din nou — se auzi vocea lui din pragul ușii. Fratele îmi întindea spre mine o cană de voiaj cu cafea.
— Știu, dragule, știu.
Am luat cafeaua și i-am strâns puternic brațul. La optsprezece ani devenise cu o cap și ceva mai înalt decât mine, dar în ochii lui încă se putea citi aceeași blândețe vulnerabilă ca în acea zi cumplită, când avea doar zece ani.
— A sunat Margaret — adăugă el încet, iar vocea i se întări vizibil. — Vrea să vină la cina ta de sărbătoare de săptămâna viitoare.
Totul în mine a înghețat.
— Și tu, desigur, ai acceptat?
Tipicul lui Alex. Prea bun, prea neconflictual. Complet opus lui Margaret, care în ultimii opt ani profitase de fiecare întâlnire ca să-mi distrugă metodic încrederea în mine și să-mi amintească ce „mamă rea” devenisem pentru fratele meu.
— Oricum va veni — am oftat, ștergându-mi mâinile de prosop. — Ea vine mereu acolo unde nu e dorită.
Îmi aminteam prea bine vizita ei la o lună după accidentul de mașină în care muriseră părinții noștri. Apăruse în apartamentul nostru închiriat și privea pereții sărăcăcioși cu un dezgust de parcă inspecta un subsol abandonat. Alex desena liniștit la masă, fără să înțeleagă că soarta lui atârnă de un fir de păr.
„Chiar crezi că vei reuși să crești un om din banii ăștia mărunți ai tăi? — arunca ea rece, uitându-se de sus la mine. — Fii realistă. Îi strici viața băiatului.”
O resto si pe aver rig
