— Îmi amintesc ceva, bunicule… chiar înainte să derapăm, mama a țipat: „Mihai, oprește mașina!”
M-am prăbușit pe scaun.
Douăzeci de ani mă învinovățisem că i-am lăsat să plece.
Douăzeci de ani crezusem că dacă insistam mai mult, poate erau încă în viață.
Dar adevărul era mai greu decât orice vină.
Fiul meu era distrus pe dinăuntru. Îngropat în datorii, rușine și disperare. Și într-o clipă de nebunie, totul s-a terminat.
În casă s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Apoi Andreea s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.
— Nu e vina ta, bunicule.
Am început să plâng.
Nu zgomotos. Nu dramatic. Doar lacrimile alea grele care ies după ani întregi în care ai ținut totul în tine.
Ea m-a îmbrățișat strâns.
Ca atunci când era mică.
O resto si pe aver rig
