Fiul meu era distrus pe dinăuntru. Îngropat în datorii, rușine și disperare. Și într-o clipă de nebunie, totul s-a terminat.
În casă s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Apoi Andreea s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.
— Nu e vina ta, bunicule.
Am început să plâng.
Nu zgomotos. Nu dramatic. Doar lacrimile alea grele care ies după ani întregi în care ai ținut totul în tine.
Ea m-a îmbrățișat strâns.
Ca atunci când era mică.
În seara aceea am vorbit până târziu. Despre Mihai. Despre mama ei. Despre lucrurile frumoase, nu doar despre tragedie. Am scos albumele vechi din dulap. Am râs printre lacrimi uitându-ne la pozele de la mare, la grătarele din curte și la diminețile de Crăciun când casa era plină de gălăgie.
Și pentru prima dată în douăzeci de ani, am simțit că durerea nu ne mai ținea captivi.
Adevărul fusese cumplit.
O resto si pe aver rig
