Ziua în care mi s-a născut copilul ar fi trebuit să fie una dintre cele mai frumoase din viață. În jur era lumină, personalul medical era calm, iar copilul plângea sănătos. Dar în capul meu, în loc de bucurie, se instalase un gând mic, dar persistent:
“Dacă nu e al meu?”
Nu aveam dovezi. Nu aveam motive clare. Dar suspiciunea, odată plantată, a crescut tăcut, otrăvindu-mi încrederea. Când i-am spus soției că vreau test ADN, n-am ridicat vocea. I-am spus simplu, sec. Ea a zâmbit puțin și m-a întrebat:
“Și dacă nu e al tău?”
Am luat-o drept provocare. Și am răspuns, fără să ezit:
O resto si pe aver rig
