— „Ești tristă?” a întrebat Lara.
— „Nu… liniștită.”
În spatele nostru, ușile s-au deschis brusc.
— „Evelina!”
Tata.
— „Te rog… nu pleca așa.”
M-am întors, fără grabă.
— „Cum am plecat acum doisprezece ani?”
Nu a avut ce să răspundă. A tăcut. Apoi a întins mâna, un gest întârziat.
— „Pot să o cunosc?”
— „Ea decide.”
Lara l-a privit direct, fără nicio ocolire.
— „Tu ai lăsat-o să plece?”
— „Da…”
— „Atunci nu.”
Am văzut cum mâna lui a căzut, grea, ca un steag coborât după bătălie.
În ușă a apărut mama, de data asta fără mască, fără niciun strat în plus.
O resto si pe aver rig
