Ajuns lângă bancă, câinele s-a oprit.
S-a culcat la baza copacului.
Și a rămas acolo.
Ore întregi.
Nimeni nu l-a deranjat.
Spre seară, unul dintre infirmieri a venit cu apă și hrană.
Umbra nu s-a atins de ele.
Doar privea liniștit spre orizont.
În jurul apusului, a ridicat încet capul.
Pentru prima dată după mulți ani, a scos un sunet.
Nu era un lătrat.
Nu era nici un urlet adevărat.
Mai degrabă un geamăt scurt și trist.
Apoi s-a ridicat.
A privit încă o dată spre clădire.
Și a plecat.
Nimeni nu l-a mai văzut vreodată.
În săptămânile care au urmat, povestea lui a devenit subiectul principal al tuturor conversațiilor din azil. Unii spuneau că fusese doar un câine vagabond care alesese întâmplător camera lui Eleanor.
Dar cei care lucraseră acolo ani întregi nu credeau asta.
Era prea multă coincidență.
Prea multă constanță.
Prea mult devotament.
Curiozitatea i-a împins pe câțiva angajați să cerceteze trecutul femeii. Au răscolit arhive vechi, documente și fotografii pe care rudele le lăsaseră în urmă.
După câteva zile au găsit o cutie prăfuită.
Înăuntru erau poze de acum aproape cincizeci de ani.
Într-una dintre ele apărea o Eleanor mult mai tânără, îmbrăcată într-o jachetă groasă de munte.
O resto si pe aver rig
