„Nimeni nu e prea mic ca să fie tratat cu respect.”
Fotoliul din piele a rămas în încăpere.
Dar nu mai era un teritoriu interzis, un simbol al puterii absolute.
Într-o zi, Roxana a intrat în birou nu ca femeie de serviciu, ci ca responsabilă de echipă. Atmosfera era alta, mai curată în felul ei.
Octavian era la telefon. Ea i-a zâmbit și i-a spus simplu:
„Domnule Sălceanu, pot să stau jos două minute?”
El a ridicat privirea.
Și, pentru prima dată, a zâmbit și el.
„Te rog.”
Pentru că uneori nu e nevoie de o revoluție uriașă.
E nevoie doar de un om care spune adevărul.
Și de altul care îl ascultă.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
