— Nu sunt falit.
Tăcerea care căzu în sufragerie fu totală și apăsătoare.
Marina clipi de câteva ori, neînțelegând.
— Cum adică? murmură ea, surprinsă.
— Compania merge foarte bine. Casa este a mea. Conturile sunt intacte, explică el cu calm.
— Atunci de ce ai mințit? izbucni Robert, cu vocea încărcată de vinovăție.
— Pentru că voiam să aflu cine rămâne lângă mine când nu mai am bani, răspunse Ernest simplu și direct.
Nimeni nu găsi un răspuns imediat.
— Și acum știu, adăugă el, liniștit.
Robert se înroși, tulburat de consecințele propriilor gesturi.
— Tată… începu acesta, căutând iertare.
— Nu. Acum mă asculți tu pe mine, întrerupse Ernest, dorind să fie auzit la rândul său.
Pentru prima dată după mulți ani, Ernest deschise inima.
O resto si pe aver rig
