Apoi, încet, ceva a început să dispară mai profund decât simplele uitări de zi cu zi. Mai întâi au fost numele vecinilor. Apoi chipurile oamenilor pe care îi cunoscuse ani întregi. Prieteni de-o viață, persoane care altădată îi luminau fața cu un zâmbet, deveneau treptat umbre fără nume. În cele din urmă, până și fețele cele mai dragi au început să i se pară străine.
Diagnosticul a venit ca o lovitură grea: demență. Cuvântul acela s-a așezat între noi ca o ușă rece, închisă brusc, fără drept de apel. Nu am știut ce să spun. Am simțit doar un gol în piept și impresia că lumea se clatină sub mine. Era o realitate pe care nu o puteam repara, o durere pentru care nu exista soluție rapidă, promisiune sigură sau drum înapoi. În centrul acestei schimbări se afla femeia care fusese mereu reperul meu, sprijinul meu, busola mea.
O resto si pe aver rig
