Respirația ei era liniștită, dar felul în care pășea prin cameră avea o ezitare pe care atunci nu am știut să o înțeleg.
Am dat volumul mai tare și am rămas nemișcat în fața ecranului, cu inima bătându-mi atât de puternic încât îmi auzeam sângele în urechi. Așteptam un semn, orice detaliu, ceva care să-mi confirme bănuielile sau să le spulbere pentru totdeauna.
Pe înregistrare se vedea cum își trage halatul peste umeri și iese încet din dormitor. A traversat holul cu pași mici, apoi a intrat în bucătărie. A aprins lumina slabă, aceea pe care o foloseam noaptea ca să nu ne orbească, și s-a așezat la masă.
Era o scenă banală. O femeie în halat, într-o bucătărie tăcută, în mijlocul nopții.
Nu era nimeni cu ea.
Nicio umbră străină. Niciun telefon ascuns în palmă. Nicio mișcare grăbită. Nimic care să arate că ascunde pe cineva sau ceva.
Și totuși, rămânea acolo.
Stătea nemișcată, cu privirea pierdută, ca și cum asculta o voce pe care eu nu o puteam auzi. Apoi și-a așezat palmele peste burtă, cu o delicatețe care m-a făcut să uit pentru o clipă să respir.
A început să vorbească în șoaptă.
— O să fie bine… îți promit eu… tata o să înțeleagă…
Cuvântul acela m-a lovit direct în piept.
Tata.
Am rămas cu el în minte, ca și cum cineva mi l-ar fi scris cu foc acolo.
Despre cine vorbea? Despre mine? Despre altcineva?
Gândurile au început să se învârtă haotic. Nu mai reușeam să le opresc. Îmi spuneam că trebuie să existe o explicație, dar frica îmi șoptea altceva.
Am derulat înregistrările mai departe, noapte după noapte, căutând un gest, o privire, o dovadă. Dar de fiecare dată era la fel
O resto si pe aver rig
