N-am bănuit nicio clipă că o simplă mână întinsă se poate transforma în ceva atât de complicat.
La început, am privit totul ca pe un ajutor temporar, o soluție până își pune viața în ordine. Era, în mintea mea, un aranjament clar: un termen stabilit, o casă care rămânea a noastră și o relație de rudenie care merita încredere. Nimic nu anunța că liniștea aceea se va clătina.
Au trecut anii și, fără să-mi dau seama, „provizoriul” a început să semene cu o nouă normalitate. Gândul meu, însă, a rămas același: la final, îmi voi lua înapoi casa părinților. Nu m-am gândit nicio clipă că drumul înapoi ar putea fi abrupt sau că îmi va fi contestat dreptul. Pur și simplu nu mi-am imaginat că lucrurile vor ajunge atât de departe.
O resto si pe aver rig
