Boala necruțătoare a învins-o după o perioadă lungă de suferință; ea a intuit deznodământul, în timp ce fiul, cu încrederea specifică vârstei, refuza să creadă în rău.
Ultima întâlnire și amintirea care nu se stinge
În postare, alături de imaginea în care apare copil, în brațele mamei zâmbitoare, jurnalistul își rememorează fără artificii clipa care i-a rămas întipărită pentru totdeauna: drumul prin spital, așteptarea și cuvintele cu greutate. Pasaje din mărturia sa:
«Ai să vezi, va fi bine!», i-am spus. «Nu, nu va fi», mi-a răspuns. Apoi s-a așezat pe un scaun. Pe culoarul Spitalului Militar Central mirosea a tifon și a spirt, se amestecau uniforme albe și kaki, iar pentru mine se oprise timpul în loc. Așteptam un diagnostic.
O operaseră cu câteva zile în urmă. Lungită pe patul de spital privea în gol. M-am așezat lângă ea și am tras aer în piept. Mi-a făcut semn să nu spun nimic.
Ne-o dăduseră acasă de o lună. În dimineața aia era parcă și mai slăbită, și mai îngândurată. Din ea nu mai rămăseseră decât ochii.
«Mă întorc din vacanță într-o săptămână», i-am spus din ușă.
O resto si pe aver rig
