Asta e făcută.
Au izolat rapid peretele și au lovit în punctele slăbite. Mortarul s-a desprins bucată cu bucată, iar din spatele stratului gros de vopsea a apărut un gol. Dincolo, se căsca un culoar îngust de mentenanță. Vechi, prăfuit, dar surprinzător de funcțional. Nu era doar uitat. Se vedeau semne clare că fusese folosit recent: urme în praf, cabluri prinse în grabă, o lanternă lipită cu bandă, amprente de tălpi care se întorceau înapoi, de mai multe ori.
Tunelul pornea, ca o venă ascunsă, pe sub pământul considerat sigur, și făcea legătura cu un alt penitenciar aflat la câțiva kilometri. Faptul că exista în sine era grav. Dar și mai rău era altceva: cineva îl folosise. Și îl ținuse ascuns.
În noaptea aceea au montat camere discrete la intrare, fără să dea de veste corpului de pază obișnuit. Operațiunea a fost făcută în liniște, cu mișcări precise. Chiriac a insistat, cu voce joasă, dar tăioasă:
— Dacă știe cineva, înseamnă că e din interior.
Noaptea s-a lungit parcă peste clădiri și sârme. Aerul rece biciuia curtea, iar înăuntru tăcerea se așeza grea, apăsătoare. Niciun sunet în plus, doar bâzâitul discret al echipamentelor și respirația atent ținută în piept.
Ximena nu a plecat acasă. A ales să rămână în camera de monitorizare, lipită de ecrane. Afară, vântul își făcea drum pe sub ferestre, iar înăuntru, luminile palide clipceau monoton. Ochii ei urmau fiecare pixel care se mișca. De partea cealaltă a consolei, Chiriac stătea imobil. Nu clipea. Aștepta.
O resto si pe aver rig
