„De la mama mea,” a spus el simplu. „Mi-a zis că a primit-o de la o femeie care nu a avut voie să mă păstreze.”
Cuvintele lui au căzut peste mine ca un trăsnet.
Am simțit cum mi se taie picioarele.
„Cum o cheamă pe mama ta?” am întrebat, cu vocea abia auzită.
„Elena,” a răspuns el. „Dar… a murit acum cinci ani.”
Am închis ochii pentru o clipă. Totul începea să capete sens și, în același timp, nimic nu mai avea.
„Și… tatăl tău?” am continuat.
Andrei a ridicat din umeri.
„Nu l-am cunoscut niciodată. Mama spunea că nu contează. Că sunt dorit și iubit. Atât.”
Am înghițit în sec.
În piept simțeam o presiune uriașă, ca și cum anii de tăcere se adunaseră toți deodată.
„Andrei…” am spus, încet. „Eu… eu cred că sunt mama ta.”
A tăcut.
M-a privit lung.
Nu cu șoc. Nu cu furie.
Cu o atenție liniștită, aproape dureroasă.
„Știu,” a spus el.
Am clipit des, confuză.
„Cum…?”
O resto si pe aver rig
