Înăuntru erau mai multe bancnote vechi, strânse cu o sfoară subțire, și o bucată de hârtie îngălbenită. Pe hârtie era scris tremurat: „Pentru fata care mi-a fost ca o fiică. Să nu-ți fie rușine să-ți cumperi ceva frumos. Mulțumesc că m-ai iubit.”
Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Bancnotele nu valorau mare lucru, poate vreo câteva sute de lei, dar pentru mine aveau valoarea unei averi. Erau banii strânși, probabil, din micile economii pe care le făcuse din pensiile copiilor sau din ce mai vindea prin sat – un sac de orez, niște legume, poate ouăle de la găinile lui bătrâne.
Am închis hârtia cu grijă și am simțit cum o liniște adâncă mă cuprinde. Atunci am înțeles: nu lăsase doar bani. Lăsase recunoștință, iubire și un mesaj pe care nu-l voi uita niciodată.
După înmormântare, casa părea goală. Diminețile erau tăcute, fără vocea lui care mă întreba dacă am băut cafeaua. Mi-era dor chiar și de momentele în care îl certam blând că iese în curte fără șapcă. Într-o zi, am luat perna, am spălat husa, am cusut marginile rupte și am pus înapoi hârtia, împăturită frumos. Am pus perna pe patul lui și am aprins o lumânare.
O resto si pe aver rig
