…și nu m-a înșelat.
Primele luni au fost grele. Andreea era tăcută, retrasă. Se trezea înaintea mea și se apuca de treburi fără să spună nimic. Spăla, gătea, mă ajuta la grădină. Învăța totul repede, de parcă ar fi vrut să demonstreze că merită locul acela.
Vecinii ne priveau peste gard. Unele femei o ocoleau la fântână. Altele șușoteau când trecea pe uliță. Dar Andreea nu răspundea niciodată. Își vedea de drum, cu capul sus.
Într-o zi, la câteva luni după nuntă, mi-a spus că e însărcinată.
Am simțit cum mi se taie respirația. La 36 de ani, credeam că viața mea va rămâne liniștită și simplă. Dar vestea aceea mi-a umplut sufletul. Când s-a născut băiatul nostru, Mihai, am plâns ca un copil. Doi ani mai târziu a venit pe lume și Ana.
Casa noastră mică s-a umplut de râsete, jucării împrăștiate și pași grăbiți. Andreea se schimbase. În ochii ei nu mai era doar tristețe, ci o lumină caldă. Își iubea copiii cu o forță care mă lăsa fără cuvinte.
Timpul a trecut. Oamenii din sat au început să tacă. Unii chiar au început să o salute. Vedeau că gospodăria noastră mergea bine. Că nu ne lipsea nimic. Nu eram bogați, dar aveam tot ce conta.
Apoi a venit ziua aceea.
O resto si pe aver rig
