Pe măsură ce orele se scurgeau, între cei patru începea să crească, în tihnă, ceva ce niciunul nu mai trăise de foarte multă vreme.
Liniște.
Nu liniștea aceea grea, care apasă peste singurătate.
Ci liniștea care vine când simți că nu mai porți totul singur, când sprijinul celuilalt se așază blând lângă tine.
Ana le-a arătat casa.
Mică, strânsă ca un cuib potrivit.
Curată, îngrijită cu răbdare.
Cu pereți văruiți în alb și perdele cusute chiar de mâna ei, ochi cu ochi.
Ion și Elena priveau totul cu emoție, parcă nevenindu-le să creadă.
O resto si pe aver rig
