A fost o zi caldă de primăvară, iar soarele strălucea puternic pe cer. Pe marginea unei străzi aglomerate, ofițerul Andrei Petrescu se lauda colegilor săi din unitatea militară, fără să știe că următoarele sale cuvinte aveau să-i schimbe viața pentru totdeauna. Cu o incredibilă vanitate, el ironiza o femeie tăcută, care stătea îmbrăcată în uniforma militară, cu spatele sprijinit de un copac. Era un moment neplăcut, umilitor, iar gura lui plină de dispreț părea să nu aibă sfârșit.
„Ce-ați spus despre misiunea din această dimineață, colega noastră?”, a întrebat Andrei, râzând zgomotos, ca și cum nu i-ar fi păsat de nimic și de nimeni. „Poate ar trebui să-ți iei mai în serios uniforma, căci din păcate… nu te face deloc să pari un ofițer competent.” Colegii săi au râs, uneori cu jena, alteori cu o complicitate raționalizată. Femeia nu a reacționat. O persoană tăcută, cu privirea pierdută, părea că suportă totul, ca și cum anumite umilințe se potriveau cu uniforma sa.
Dar Andrei nu știa cine era cu adevărat acea femeie. Uniforma ei nu era una obișnuită; în spatele ei se ascundea un grad pe care puțini dintre colegii lui l-ar fi putut imagina vreodată. Coletarul de vedere, fosta sa subalternă, era într-adevăr comandantul unității, și acest lucru avea să-l afle de la colegi, mult prea târziu.
Dintr-o dată, atmosfera s-a schimbat. Femeia s-a întors, privindu-l pe Andrei cu ochii săi tăcuți, dar plini de o furie rapidă și neașteptată. O lumină strălucitoare s-a născut în privirea ei, dar Andrei nu a realizat semnificația ei. El a continuat să râdă, veselia sa fiind o acoperire pentru nesiguranța lui profundă.
Timpul părea să se fi oprit în acele momente. Andrei a simțit o adiere de vânt, dar nu și-a dat seama, înghițindu-și cuvintele pline de dispreț. Femeia în uniformă s-a întors, dar privirea lui a fost furată de un muzicant stradal, care cânta o melodie tristă. Se părea că nimeni nu a observat momentul de cumpănă
O resto si pe aver rig
