Astăzi fiica mea a împlinit 3 ani.
Trei ani de când viața mea s-a schimbat complet. Trei ani de când nu mai există „eu” în sensul în care îl știam înainte, ci doar „noi două”. Trei ani de când fiecare zi a devenit o luptă, dar și un dar în același timp.
Când o privesc acum, cu ochii ei mari și zâmbetul sincer, nimeni nu și-ar imagina prin câte am trecut ca să ajungem aici. Nimeni nu vede nopțile nedormite, fricile, lipsurile, momentele în care am simțit că nu mai pot. Dar toate acelea există. Și au construit femeia și mama care sunt astăzi.
Când a început totul, nu eram pregătită pentru nimic
Nu există manual pentru a fi mamă. Și cu atât mai puțin pentru a fi mamă singură.
Când am rămas singură cu ea, lumea din jur părea că merge mai departe normal, iar eu rămăsesem blocată într-o realitate nouă, necunoscută. Totul era prea mult: responsabilitatea, oboseala, frica, întrebările fără răspuns.
Îmi amintesc și acum prima zi acasă cu ea.
Casa era liniștită, dar în mine era haos. O țineam în brațe și mă uitam la ea fără să înțeleg cum este posibil ca un om atât de mic să depindă complet de mine.
Nu aveam experiență.
Nu aveam ajutor suficient.
Uneori nici nu aveam putere să plâng.
Dar aveam ceva mai puternic decât orice: ea.
Primele nopți – între frică și iubire
Nopțile erau cele mai grele.
Se trezea des, plângea, avea nevoie de mine constant. Eu nu mai știam ce este somnul complet. Trăiam în bucăți de ore, în pauze scurte, în momente în care corpul meu era epuizat, dar inima mea rămânea trează.
O resto si pe aver rig
