Vocea mi s-a stins după primele rânduri.
„Fiule, știu că azi iar o să-ți fie foame. Am încercat să găsesc de lucru, dar n-a mers. Pâinea asta e tot ce am putut aduce. Te iubesc și te rog să nu-ți fie rușine. Într-o zi o să fie mai bine.”
În curtea școlii s-a făcut o liniște grea. Râsetele s-au pierdut, iar glasurile s-au stins. Unii colegi m-au privit pe mine, alții îl priveau pe Toma. În mine se făcea un foc: obrajii mi se înroșeau, iar stomacul parcă se strângea de rușine.
Am înghițit în sec și am încercat să continui, dar cuvintele nu-mi mai veneau. Gluma mea, care până atunci îmi părea firească, își pierduse orice savoare. Totul devenise acru, neplăcut, fără umor.
Toma a luat pâinea de jos. A privit-o ca pe ceva fragil, protejând-o cu ambele mâini, ca și cum ar fi fost un obiect de mare valoare. Nu mi-a spus nimic și nu mi-a aruncat nicio privire. A plecat încet, cu spatele drept, iar tăcerea lui a rămas în urmă ca o povară mult mai grea decât orice pedeapsă.
În ziua aceea n-am mai mâncat. Am rămas pe o bancă, cu șaorma rece lângă mine, privindu-i pe ceilalți cum mănâncă fără griji. Fiecare mușcătură mi se părea o batjocură, ca și cum hrana ar fi fost o complicitate la ceea ce făcusem.
Seara, acasă, masa era plină: friptură, cartofi, desert. Mama vorbea la telefon, tata urmărea știrile. Nimeni nu m-a întrebat cum mi-a fost ziua, nimeni nu a observat că mă simțeam altfel decât de obicei.
M-am închis în cameră și m-am lăsat pradă plânsului. Nu știam exact ce simt — rușine, vinovăție, un gol pe care nici măcar lucrurile și nici banii nu-l puteau umple. Lacrimile au venit fără avertisment, eliberând ceva ce nu avusese curaj să iasă mai devreme.
O resto si pe aver rig
