Fiecare privire a coborât, fiecare gând a rămas suspendat între întrebări fără răspuns.
În astfel de clipe, nu există ordine, nu există rețete. Doar o durere care pune pe pauză lumea, o liniște în care inimile bat prea tare, iar cuvintele se opresc la jumătate. Se adună în același loc neputința, dorința de a înțelege și greutatea unei pierderi care nu poate fi măsurată.
A venit momentul despărțirii, cu tot ce aduce el: pași măsurați, gesturi atente, gânduri adunate cu grijă. Toți știau ce urmează, în felul acela în care știi un lucru pe care nu vrei să-l trăiești, dar pe care nu-l poți ocoli.
Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat: sicriul nu putea fi ridicat. Nu era doar o dificultate de moment, ci o împotrivire neclintită, ca și cum greutatea lui ar fi spus mai mult decât oricare dintre cei prezenți ar fi avut curajul să rostească. S-au adunat priviri, s-au încrețit frunți, iar timpul a încetinit încă o dată, într-o uimire comună.
Nu era clipa potrivită pentru explicații. Nu era loc pentru presupuneri. Doar sentimentul acela apăsător că ceva nu se aliniază, că un detaliu – atât de concret, atât de imposibil de ignorat – schimbă totul. Fiecare respirație a devenit atentă, fiecare mișcare, prudentă.
O resto si pe aver rig
