Am ajuns la fratele meu, Vlad, cu puțin înainte de ivirea zorilor.
Nu a pus nicio întrebare.
M-a privit o clipă, a văzut copilul strâns la pieptul meu și valiza sprijinită de tocul ușii, apoi a deschis larg.
— Intră.
Abia atunci mi s-au înmuiat genunchii și am început să plâng.
Nu plângeam pentru divorț.
Nu pentru căsnicie.
Plângeam pentru că, după ani lungi în care m-am ținut dreaptă, cineva, printr-un gest simplu, m-a întrebat dacă sunt bine.
În zilele următoare, am început să adun tot ce ascunsesem sub covorul fricii și al rușinii.
O resto si pe aver rig
