Când a ajuns la ușa bucătăriei, s-a oprit brusc. Râsul nu mai contenise. Era însoțit acum de niște chicoteli fine, subțiri, ca niște clopoței. Un sunet pe care Dan nu-l mai auzise în casa aceea de multă vreme.
A împins ușa. Imaginea din fața lui i-a tăiat răsuflarea.
Maria stătea pe podea, cu părul prins neglijent și îmbrăcată în trening. Nu era la telefon. Nu era nici urmă de neglijență. În brațele ei, Andrei nu se afla în cărucior. Zăcea întins pe o pătură colorată, plină de desene cu animale de la țară.
Maria îi mișca picioarele ușor, cântând încet un cântec românesc vechi, din copilărie. Pe masă, linguri de lemn, oale și capace improvizaseră o mică orchestră domestică.
Și Andrei… râdea.
Râdea cu gura larg deschisă, ochii îi sclipeau, obrajii îi erau roșii. Își mișca picioarele. Stângaci, neîndemânatic. Dar le mișca.
O resto si pe aver rig
